Pedagogia Montessori

La 31 August 1870, în oraşul Chiaravalle, din Italia, se naşte Maria Montessori. Maria dovedeşte încă din copilărie un spirit critic şi independent, o tendinţă de a depăşi barierele convenţionalului şi chiar ale timpului său. Părinţii ei decid să se mute la Roma, pentru a-i asigura posibilităţi mai largi de educaţie, îndemnând-o în acelaşi timp spre o carieră pedagogică. Maria Montessori refuză însă, hotărâtă să-şi urmeze pasiunea pentru matematică, astfel că, între anii 1886 şi 1890, îşi face studiile la Regio Instituto Tecnico Leonardo da Vinci, o şcoală de băieţi, cu intenţia de a deveni inginer.

Mai târziu, ea se decide pentru un alt domeniu, cu atât mai neobişnuit pentru o femeie în acei ani: medicina. Determinarea sa o ajută să învingă numeroasele bariere: opoziţia tatălui său, refuzul iniţial al şcolii de medicină de a o înscrie, prejudecăţile colegilor. Dar reuşeşte, devenind astfel prima studentă şi prima absolventă a Facultăţii de Medicină din Italia, cu rezultate academice impresionante. Imediat, este angajată la Spitalul San Giovanni, aparţinând Universităţii.

Ca doctor, se remarcă prin grija faţă de pacienţi, acordând atenţie nu numai îngrijirilor medicale, ci asigurându-se şi de faptul că aceştia primesc hrana şi căldura de care au nevoie. În 1897, la 27 de ani, se oferă voluntar în cadrul unui program de cercetare la clinica de psihiatrie a Universităţi din Roma. Astfel, Maria Montessori ajunge să viziteze frecvent azilul bolnavilor psihic din Roma şi să observe copiii din acest azil. Aflaţi într-o camera goală, nemobilată, aceşti copii strângeau după fiecare masă firimiturile de pâine de pe jos, framântându-le cu degetele, spre dezgustul îngrijitorilor. Ea şi-a dat însă seama că aceasta era o formă disperată a copiilor de a-şi oferi o activitate pentru mâini şi stimularea senzorială de care erau lipsiţi cu desăvârşire, lipsă ce le accentua starea psihică precară. Pornind de la această observaţie, Maria Montessori începe să studieze lucrările lui Jean-Marc Itard şi Edouard Séguin, iar în anii 1897-1898 urmează cursurile de pedagogie ale Universităţii.

Implicarea sa din ce în ce mai activă în problema educării copiilor cu dizabilităţi duce la numirea ei în postul de co-director al unei instituţii nou înfiinţate, Şcoala Ortofrenică, alături de Guisseppe Montesano. În cei doi ani petrecuţi aici, experimentează şi rafinează diferite materiale, observă copiii, notează. Munca Mariei Montessori cu aceşti copii are rezultate uimitoare chiar şi pentru ea. Copiii cu care ea lucrase reuşesc să treacă examene publice pentru copii normali, ceea ce o face să se întrebe cum a fost posibil ca nişte elevi normali, din şcoli obişnuite, să fie egalaţi în inteligenţă de către elevii ei afectaţi psihic şi mental.

În 1898, din relaţia cu Guisseppe Montesano se naşte fiului Mariei Montessori, Mario, pe care alege să îl dea spre îngrijire unei familii ce locuia în apropierea Romei. Deşi îl vizitează des, Mario nu va afla până în adolescenţă cine este adevărata sa mamă. Cu toate acestea, între cei doi va exista o legătură puternică, Mario devenind ulterior colaboratorul apropiat al Mariei Montessori, cel ce i-a continuat munca după moartea ei.

În 1901, Maria Montessori părăseşte Şcoala Ortofonică, adâncindu-se în studii de pedagogie şi antropologie şi susţinând lectorate la Şcoala Pedagogică din cadrul Universităţii din Roma. Ea susținea două aspecte pe care le considera esenţiale: (1) rolul pedagogului este de a ajuta şi nu acela de a critica, și (2) adevăratul efort intelectual nu epuizează, ci hrăneşte sufletul. Ea credea că toţi copiii sunt născuţi cu un potenţial pe care adulţii trebuie să-l ajute să se manifeste. Rolul adultului este de a crea un mediu menit să stimuleze copilul în împlinirea nevoilor sale.

În această perioadă, nişte investitori în domeniul construcţiilor o abordează, cerându-i ajutorul pentru o problemă inedită. Copiii din cartier, lipsiţi de supravegherea părinţilor plecaţi peste zi la muncă, distrugeau construcţiile proaspăt terminate. Rugămintea investitorilor către Maria Montessori a fost aceea de a găsi metode pentru a-i ţine pe aceşti copii ocupaţi. Maria îşi dorea de ceva timp să lucreze cu copii normali, astfel că acceptă bucuroasă această provocare, aducând unele dintre materialele educaţionale create la Şcoala Ortofrenică şi deschizând la 6 ianuarie 1907, prima Casa dei Bambini (Casa Copiilor).

Deşi nimeni nu dădea prea multe şanse acestui proiect, Maria Montessori a avut intuiţia că într-o zi, despre acest loc se va vorbi în întreaga lume. Punând la dispoziţia copiilor multe şi diverse materiale şi activităţi, dar păstrându-le numai pe acelea care suscitau interesul copiilor, Maria Montessori sfârşeşte a concluzionat că un copil plasat într-un mediu ce-i oferă activităţi care sprijină ritmul său natural de dezvoltare are puterea de a se autoeduca. Copiii făceau progrese remarcabile, la 5 ani ei reuşind să scrie şi să citească. Până în toamna anului 1908, existau cinci Case dei Bambini, patru în Roma şi una în Milano.

Noua abordare pedagogică începe să fie repede din ce în ce mai cunoscută şi preluată. În 1909, Dr. Montessori ţine primul curs de formare, la care participă aproximativ 100 de studenţi de pe mai multe continente. Notiţele ei sunt compilate în cartea “Metoda Montessori”, carte ce devine rapid un best-seller și este tradusă în 20 de limbi. Pe tot globul apar societăţi Montessori, programe de instruire şi şcoli, iar Maria Montessori călătoreşte de-a lungul Europei şi a Americii, susţinând conferinţe şi lectorate.

În 1917, ea se stabileşte în Spania, unde un Laborator de Pedagogie este înfiinţat special pentru ea. Aici îi va avea alături pe Mario, pe prima sa soţie şi pe cei patru copii ai lor. În 1933, ca urmare a refuzului Mariei Montessori de a colabora cu Mussolini prin integrarea şcolilor Montessori din Italia în mişcarea fascistă de tineret, acestea sunt închise în totalitate. Acelaşi lucru se întâmplase şi în Germania, cu un an mai devreme. Izbucnirea războiului civil din Spania forţează familia Montessori, în 1936, să plece în Anglia. De acolo, se refugiază mai apoi în Olanda.

În 1939, Mario şi Maria pornesc într-o călătorie spre India, pentru un curs de trei luni în Madras, urmat de o serie de conferinţe. În India însă sunt surprinşi de izbucnirea războiului. Fiind cetăţeni italieni, cursul vieţii lor ia o turnură dramatică. Mario este reţinut într-un lagăr, iar Maria este pusă sub arest la domiciliu. Ea îşi petrece verile într-o zonă rurală, ceea ce o predispune la meditaţie asupra legăturii dintre toate fiinţele vii. A continuat să dezvolte această temă până la sfârşitul vieţii ei, punând astfel bazele a ceea ce s-a numit educaţia cosmică.

La cea de-a 70-a aniversare a ei, Mario este eliberat, împreună ei pregătind mai apoi peste 1,000 de profesori indieni. În anul 1946, se întorc în Olanda. Trei ani mai târziu, Maria Montessori primeşte prima dintre cele trei nominalizări la Premiul Nobel pentru Pace. La 6 mai 1952, Dr. Maria Montessori moare în Olanda, avându-l alături pe fiul său, Mario, căruia îi lasă moştenire întreaga sa muncă. În anii ce au urmat, Mario a onorat această moştenire, ducând mai departe şi împlinind eforturile de o viaţă ale mamei sale.